Haideţi să avem timp şi pentru Paşte!

Mai sunt trei zile până la Paşti. Nu ştiu voi, însă mie îmi e tare dor de copilărie şi adolescenţă când parcă totul avea o măsură. Când fiecare îşi trăia experienţa (în orice domeniu) cu discreţie şi frumuseţe. Poate eram eu prea tânără şi naivă, dar anul ăsta, de exemplu, voi încerca să îmi aduc aminte mai mult şi mai bine de modul în care îmi petreceam Paştele pe atunci. Pentru că, dacă ne aducem aminte mai des, e posibil să împrumutăm din vechile obiceiuri.

Mă spovedeam şi împărtăşeam mereu în ultima săptămână de Paşti. Iar asta făceau toţi prietenii mei de pe atunci. Ţineam toţi post câteva zile, de luni până sâmbătă seară şi mergeam la spovedit joi sau vineri. Nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna prindeam zi cu soare şi cozi la biserică.

De ceva ani, nu mai fac aşa. Ajung prima, la 7 şi se termină totul până la ora 9. Atunci nu. Nu reuşeam să mă trezesc sau ţineam morţiş să mă duc cu prietenii mei de-atunci şi pe bune de nu era mai frumos.

Îmi revedeam pe acolo toţi colegii, prietenii uitaţi, mutaţi pe la alte şcoli, ne hlizeam când vreo bătrână ne mustra că de ce vorbim în biserică şi, după ce reuşeam să ne spovedim şi împărtăşim, eram cei mai mândri copii din lume.

Eu fac parte din categoria aceea a copiilor duşi la biserică de la câteva luni. Părinţii şi bunicii mi-au vorbit despre Dumnezeu într-un mod atât de frumos, bun şi simplu încât nu îmi pot imagina viaţa fără el.

Mi-a spus cineva, odată, că cel mai important pentru un copil este ca părinţii lui să îi sădească credinţa în suflet. Pentru că aşa, mai târziu, el va putea trece peste orice greutate.

Şi aşa este. Eu sunt exemplul viu. Nu există problemă, obstacol care să mă dărâme. Da, mă întristez, plâng, mă revolt, însă la final trec peste şi asta mare parte datorită lui Dumnezeu.

Revenind la Paştele copilăriei mele, după ce ne spovedeam, ne duceam toţi să trecem pe sub masă vineri după-amiză şi aşteptam ziua de sâmbătă dimineaţă pentru a ne duce la împărtăşit. Voiam neapărat ziua asta pentru că primeam flori aduse la “mormântul Mântuitorului”, de cu seara. Era întrecere care se nimerea să primească cele mai frumoase flori.

În copilărie, mai aveam un obicei: vizionam mereu “Iisus din Nazaret”, varianta lui Franco Zefirelli. Nu cred că v-am povestit niciodată cum am făcut eu “cunoştinţă” cu acest film. Aveam 6-7 ani, nu mai mult, era imediat după revoluţie şi ne strânsesem toate rudele şi câţiva prieteni la Tanti Dorina, o vecină de-a naşei mele. Avea video şi televizor color (cred că vă amintiţi cât de impresionaţi eram pe atunci de acestea) şi, nu ştiu de unde, găsise ea caseta cu filmul ăsta.

Ne-am adunat toţi aşa, în sufrageria destul de neîncăpătoare şi ne-am uitat la film. Nu ştiam să citesc. Îmi citea ba mama, ba vărul meu. “Zii”, îi strigam încet lui Florin când credeam eu că a ratat vreo replică. Cred că atunci a fost întâlnirea mea cu Dumnezeu. La un moment dat mi-am simţit întinsă faţa de la lacrimile ce mi se uscaseră pe chip. O întrebam pe mama obsesiv de ce oamenii ăia i-au făcut aşa ceva lui Iisus, ce aveau cu el. Dacă acum credeţi că era un film prea greu şi dur pentru mine, să ştiţi că nu a fost deloc aşa.

La final, am rămas cu o singură credinţă: că Dumnezeu e mereu alături de noi şi poate face ORICE.

Apoi, în fiecare an revedeam filmul ăsta la televizor. Cei care l-aţi vizionat ştiţi că are ceva special. Poţi să îl vezi şi de 100 de ori, tot te impresionează. Ba mai mult, cred că Paştele nu are acelaşi farmec fără el.

La capitolul mâncare nu mă prea implicăm, lucru care nu s-a schimbat nici azi. În afară de vestitele noastre checuri, nu o ajutam pe mama la nimic şi nu puneam atât de mare preţ pe mâncare. Bineînţeles, strictul necesar şi, neapărat, drobul la care poftesc şi eu, cu toată dieta mea pentru endometrioză.

Apoi, sâmbătă, la 12 noaptea ne duceam să luăm lumină la biserica din cartier. Nu, nu era chiar linişte, însă acestea erau condiţiile. Important era sentimentul acela din sufletele noastre când clopotul bătea, preotul spunea “Hristos a înviat!” , tu îi răspundeai şi priveai cu emoţie, la lumânarea din mâna ta.

Mulţi ani, acela era momentul în care îmi puneam o dorinţă. Credeam eu atunci că în noaptea de Paşte se întâmplă minuni. Că Dumnezeu e lângă noi şi ne aude gândurile şi acela e momentul în care îi poţi vorbi ca unui prieten.

După ce am trecut de adolescenţă am renunţat la obiceiul ăsta. Poate pentru că am considerat că noaptea aceea e destinată mulţumirilor şi nu altor dorinţe.

Cu toate astea, cred că anul ăsta voi face o excepţie. Sau voi relua un obicei drag mie care, până la urmă, nu face rău nimănui. Ştiţi cum e, niciodată nu se ştie când nimereşti dorinţa potrivită şi, mai apoi, ţi se împlineşte, aşa că..de ce nu?

Sper să îmi iasă anul ăsta să aduc în Paştele prezentului crâmpeie din trecut.

La fel vă urez şi vouă. Să petreceţi un Paşte frumos şi liniştit, alături de cei dragi, să simţiţi acea emoţie a Învierii şi să credeţi în minuni. Din nou. Asta îmi doresc şi mie!

Ştiu, lumea e dură, viaţa e grea, oamenii ciudaţi, uneori, situaţia în lume complicată, însă măcar zilele astea să privim mai mult în sufletele noastre şi să lăsăm problemele pentru altă dată. Avem timp pentru ele. Haideţi să avem timp şi pentru Paşte!

Va place textul asta si credeti ca unele asemanatoare ar merge perfect site-ului, blogului sau paginii voastre Facebook? Haideti sa vorbim mai multe aici: https://www.facebook.com/marina.rasnoveanu