Soare pe cer şi 25 de grade anunţate în Timişoara. Ies din casă şi mă îndrept spre centrul vechi. Pe drum, câţiva tineri cu medalii la gât şi zâmbete pe faţă. Mă molipsesc şi pe mine, aşa că le zâmbesc înapoi. În Unirii, turişti mulţi pe bănci, iarbă sau terasele deja pline, toţi întorcându-şi scaunele astfel încât să privească când şi când catedrala galbenă. În colţ, Nea Teo Menestrelul cântă unui copil, şi el cu medalie la gât. Îşi termină cântărea, face o glumă, dă să se odihnească, dar mai vine un prichindel, aşa că o ia de la capăt. În Piaţa Victoriei, o mare de oameni, ovaţii, aplauze, bucurie maximă. Doar e Timotion. Din câte văd, e pe sfârşite, însă nu contează. Alergători obosiţi, dar fericiţi, prieteni, rude şi turişti care îi aplaudă frenetic pe nou-sosiţii la linia de finish. Un pâlc de turişti ajung şi ei în acest punct. Uită de atracţii turistice, macheta sau “băieţelul cu telefonul la ureche”. Concurenţii, copiii, bucuria sunt, totuşi, mult mai captivante.
Din Piaţa Operei, se aud clopotele Catedralei Ortodoxe. Tare, sacadat şi ferm. Pe cer, niciun nor. Mă gândesc că exact aşa e, astăzi, viaţa în Timişoara. Mă întorc, la un moment dat în Piaţa Unirii. Maşini de epocă, discuri pe vinil, o groază de turişti şi localnici, deopotrivă. De la un casetofon vechi se aude Felicita, cu Romina şi Albano Power. Dau să fac un live pe Facebook dar îmi aduc aminte că nu mai am baterie. Nu contează. O să ţin minte cea mai frumoasă zi în Timişoara şi voi scrie despre ea. Cine ştie, poate universul va citi şi o va repeta de multe, multe ori. Nu de alta, dar uneori, mai avem nevoie şi de zile d-astea.
Marina Rasnoveanu 