Prima data a fost Daniela Silivas. Nu imi mai amintesc cum arata sau ce exercitii spectaculoase facea la sol, barna sau paralele, insa stiu sigur ca voiam sa fiu ca ea. Apoi, prin ’90, a venit Lavinia Milosovici, printre ultimele gimnaste care au beneficiat de vechiul sistem de notare, asa ca ne-a bucurat cu ultimele note de 10 pline. Apoi am crescut si nu am mai privit sportul asta cu la fel de multa pasiune.
Cand Andreea Raducan a castigat aurul la Jocurile Olimpice de la Sydney, in 2000, aveam amandoua 17 ani. Toti am fost entuziasmati ca podiumul olimpic a fost romanesc. Am sarbatorit si ne-am bucurat de parca fetele alea micute erau parte din familie. Pe undeva, chiar asa si era.
Cand am fost anuntati ca medalia de aur, cea a Andreei, se retrage, s-a asternut linistea. Apoi a venit revolta. Si apoi din nou linistea. Noi ne-am “multumit” cu celelalte doua medalii. Ne-a resemnat.
Andreea Raducan, insa, niciodata.
Acum cateva saptamani am vazut pe HBO GO documentarul “Fata de Aur”, film care trateaza tocmai acest subiect: cum a pierdut Andreea medalia, de ce, cine a fost de vina, ce s-a intamplat, dar mai ales lupta ei de a incerca sa isi recastige dreptul.
Nu va voi spune prea multe pentru ca este un film de vizionat, insa am redescoperit in el o Andreea Raducan frumoasa, inteligenta, determinata, mi-a placut de ea inca si mai mult decat o faceam pe cand era doar o adolescenta, cea mai buna in gimnastica.
In filmul asta se mai vede, totusi ceva: adevarata fata a gimnasticii romanesti, cel putin cea de pana acum cativa ani. Nu stiu daca lucrurile au ramas la fel si acum. Sper ca nu.
Zilele trecute, se plangea cineva ca nu mai avem performanta in gimnastica. Ca de cand cu unele metode sau unii antrenori, nimeni nu mai reuseste “sa scoata” campioni.
Ei bine, dupa ce am vazut documentarul asta, pot spune cu mana pe inima ca sper ca niciodata sa nu mai existe campioni “scosi” in felul acela. Ca decat asa, mai bine fara gimnasti de top in tara asta. Sau, si mai bine, niciunde in lume!
Si, oricat de multe scuze am avea “ca asa e in sport”, ca “sportul e dur”, ca “unii sunt sensibili”, ca “nu e chiar asa” etc. etc. Nu, chiar asa e! De fapt, dupa ce am vazut documentarul asta, cred ca nu voi mai putea sa ma uit vreodata la gimnastica. Cel putin nu cu aceiasi ochi.
Am auzit ca Daniela Silivas ar fi antrenoare in America. Sper ca ea sa fi gasit sau sa gaseasca alte metode de a scoate campioni in gimnastica. Pana atunci, Andreea Raducan ar trebui sa stie ca pentru noi, pentru toti romanii, ea a fost si va ramane pentru totdeauna “fata de aur de la olimpiada”.
Marina Rasnoveanu 