Text scris prima data pe 6 aprilie 2016.
Azi s-a redeschis sezonul ploilor. Cu tunete, fulgere şi curcubeie târzii. De ceva vreme, nimic nu mai pare aşa cum era. Totuşi, lumea în esenţă e aceeaşi. Auzim mai des de tristeţi, drame, tăceri pe care nu ştii dacă să le umpli cu mângâieri sau doar cu priviri blânde, de griji pentru care iti oferi umărul, doar-doar or trece ca prin minune.
Se duc războaie aproape sau departe, dar ştii că faci şi tu parte din ele. Din generaţia aia ciudată, de tranziţie, de final. Din generaţia care nu ţine cont de vârstă, rasă sau religie. Din generaţia care a prins vremurile “de atunci”, dar doar va privi câteva secunde vremurile “de după”.
Stai, uneori, tăcut şi numeri încruntările, după care te miri să vezi din nou zâmbete. Nu le ghiceşti sursa din prima, ci doar te întrebi dacă, într-adevăr, are omul atâta putere. Aduni toate nedreptăţile lumii ăsteia şi le compari cu zâmbetul unui copil, cu un răsărit neaşteptat, cu fiorul care te cuprinde în pragul unei seri de vară, pe prispa unei biserici vechi atunci când închizi ochii şi simţi liniştea îmbibată cu mirosul de iarbă arsă. Renunţi de tot la tine şi ştii că nu eşti decât o firavă bucăţică dintr-un plan mai mare pe care, poate, nu-l poţi cuprinde şi înţelege în totalitate acum, aici.
Şi, cumva ciudat, de-abia atunci alegi să te bucuri de fiecare zi, cu bunele şi relele ei. Pendulezi mereu între cele două stări, dar revii mereu acolo, la asfinţit, simţind că, cu fiecare apus, îţi cresc aripi care te transformă şi pe tine dintr-o “bucăţică neimportantă” în “nemărginire”.
Marina Rasnoveanu 