Nimic nu mai e cum era, dar Pastele ramane inca o sarbatoare care poate schimba lumea

Cand eram mica, Pastele era despre setul acela de imbracaminte noua pe care o primeam in dar. De la parinti, nu de la iepuras. Pe atunci, nu stiam decat de filmul “Iisus din Nazaret”, dat in parti in Saptamana Mare sau tot odata sambata seara, de saptamana de post pe care o respectam cu sfintenie si de “dusul la biserica” alaturi de copiii, apoi adolescentii din cartierul 9 Mai din Ploiesti.

Toate astea nu erau chiar idilice. Sau nu 100% idilice. Era greu de tinut post si ma saturasem de pateurile cu masline sau ciuperci (daca as fi stiut pe atunci cata soia aveau!! 🙂 ), ma mai nimeream la “trecutul pe sub masa” si cu vreo rivala in dragoste, iar Noaptea de Inviere era mereu o provocare pentru ca in fiecare an cautam o biserica la care sa fie frumos, adica “nu foarte mare imbulzeala”.

Nu prea o ajutam pe mama in bucatarie, ca de altfel nici acum, in parte pentru ca tata se pricepe foarte bine la asta, asa ca isi imparteau si inca isi impart cu succes sarcinile culinare. Tot ce preparau ei incepand de joi pana sambata seara (cand dadeau drumul la cuptor, la friptura de miel) lasa in toata casa o aroma pe care o asociez cu fericirea, cu familia, cu recunostinta si cu gandul ca, si de data asta, Dumnezeu a facut in asa fel incat sa fim sanatosi si sa avem de toate pentru Paste.

Pentru mine si pentru toti ai mei, Pastele este despre Dumnezeu. Despre credinta si despre momentul ala cand traiesti macar putin dintr-un eveniment care a schimbat cursul intregii lumi.

Si da, in toata aceasta serie “spirituala”, isi mai fac loc si lucruri sau bucurii lumesti, poate chiar superficiale. Cu siguranta Dumnezeu nu se supara. Bunicul meu din partea mamei ne trezea mereu, pe mine si pe verisoara mea, cu rugaciuni invatate in copilarie sau de la sora sa, calugarita si apoi asistenta medicala pe front, unde a si murit,  sau cantece din armata.  Tataie Sandu, cum ii spuneam noi, ne punea mereu in fata icoanei sa ne inchinam, dupa care ne mustruluia bine prin dojeni care semanau mai degraba cu niste glume care ne amuzau teribil. Pe el il vedeam  uneori cum se opreste din ce avea de facut si incepe sa se roage asa, pe nepusa masa, vorbindu-i lui Dumnezeu la persoana a II-a singular, ca unui prieten. Isi mai gasea timp sa se duca si la biserica, nu lipsea la nicio spovedanie si impartasanie, dar il mai dojenea din cand in cand pe preotul din sat, cam avar si plin de el, ne spunea uneori.

De la tataie am invatat toti despre forma asta de credinta “cu bun simt” care acum nu isi mai gaseste locul niciunde. Nici in “tabara” celor impotriva deschiderii bisericilor in vreme de pandemie, nici in “tabara” celor care se incapataneaza sa il asocieze pe Dumnezeu cu ritualuri periculoase in aceasta perioada. Cumva toti au dreptatea lor, fiecare are dreptul la o parere, dar e trist si nedrept ca Dumnezeu si credinta in el au fost rezumate la asta.

Cu sau fara coronavirus, Pastele bate la usa. E drept, in fiecare familie este diferit. Unii se simt mai panicati, altii relaxati, unii fac parte, poate, din prima linie, in vreme ce altii au trecut, deja, prin clipe cumplite.

Si da, mai ales acum, suntem tentati sa ne amintim de ce a fost, de “ce bine a fost”, sa ne lamentam de ce este si ce nu putem face, insa cu siguranta inca am putea gasi cateva lucruri minore pentru care sa fim recunoscatori si care sa ne faca Sarbatorile mai frumoase. Le spun lucruri minore, insa dupa ce le veti constientiza, cu siguranta veti vedea ca sunt, de fapt, primordiale.

Si, daca totusi vi se pare ca balanta nu inclina favorabil, cred cu tarie ca maine seara, pe balcon, cand vom aprinde toti o lumanare, vom spune “Hristos a inviat!” si ne vom pune o dorinta, cu siguranta universul va fi un pic mai bun pentru ca noi nu am capitulat. Nu am capitulat in credinta, in a spera, in a merge mai departe. Iar asta, mai devreme sau mai tarziu, va face diferenta.

Sa aveti un Paste linistit!