Un plan, un vis sau doar tu cel din oglinda – pe tine ce te defineste?

“Omului ii trebuie un vis pentru a suporta realitatea” spune Sigmund Freud. Un vis, un plan, un tel, un “ceva” sau “cineva” care sa ii fie motor pentru a continua, as adauga eu. Si da, de cele mai multe ori am observat ca asta e ceea ce ne determina sa continuam, sa ne (re)descoperim entuziasmul, poate chiar dorinta de a trai, speranta ca intr-o zi va fi mai bine, asta atunci cand prezentul nu arata cum ne-am dori.

Si, totusi, astazi mi se pare ca am dus crezul asta cumva in extrem. Si ca ori de cate ori facem asta ne indepartam mai mult de noi, ne adancim niste rani (probabil din copilarie) si ne lasam descoperiti pentru momentele in care, inevitabil, viata nu se mai poate agata neaparat de un vis, de un plan sau de o persoana.

Nu voi spune, repet, ca “drive-ul” asta diferit de la persoana la persoana nu conteaza. Ba da, conteaza! Poate este chiar esential, dar din cand in cand cred ca ar fi sanatos sa mai facem si cate o pauza din atatea planuri si visuri. Devine extenuant…

Obisnuiam sa fiu “fata cu visuri”. Poate sunt asa si acum. Am mereu cel putin un plan in derulare, cu alte cateva “in background”. Ce s-a intamplat? Cred ca am obosit. Cand viata e mult prea dura (poate pentru ca pur si simplu asa trebuie sa fie pentru a lua unele decizii – cum cred eu ca s-a intamplat in cazul meu), trebuie sa incetinesti. Efectiv trebuie sa pui pas dupa pas si sa te rogi (in tacere) sa fie bine. Sa te rogi, sa crezi in tine, in Dumnezeu, in toti sfintii, in toti cei de langa tine. Si reusesti. Orice hau se depaseste, sunt sigura.

Da, dar dupa aceea ramai cu o senzatie ciudata si mai ales cu o oboseala psihica. Nu prea mai ai timp si chef de visuri, de planuri, parca nici nu le mai vezi utilitatea, desi intr-un colt ascuns al sufletului tau stii ca de fapt acelea te-ar ajuta si mai mult sa depasesti momentele grele.

Intorcandu-ma la copilarie si la cine suntem noi cu adevarat, m-am intrebat zilele trecute daca chiar avem nevoie de planuri si visuri pentru a ne defini. Asta ne face fericiti, dar asa ar trebui sa fie? Nu cred…

Imi spunea o prietena cum nepotica ei de 4 ani se uita in oglinda si isi spune ca este frumoasa. O scena amuzanta, dar care poarta in sine de fapt un mare adevar.

Fugim de noi insine. Credem ca un plan bifat, un vis realizat care ne face sa simtim fluturi in stomac, un succes, o dragoste, o vacanta ne definesc, ne valideaza si ne aduc fericirea. Da, poate pana la un anumit punct acestea sunt ca piesele unui puzzle care ne fac viata mai frumoasa, dar au ele, oare, legatura cu noi?

Mi-am propus ca din cand in cand, sa uit de planurile si visurile mele si sa stau doar asa, eu cu mine, pretuindu-ma pentru ce sunt, pentru cum sunt, pentru ca am ajuns aici, cu ajutorul altora, dar si al meu, pentru ca efectiv sunt aici, pe Pamant.

Pe langa faptul ca valoarea noastra este de gasit doar astfel si in acest tip de momente, nu pot sa nu ma uit in jur si sa nu vad cum unii, din frustrari, tristeti sau doar mici rautati negandite, tot incearca sa ne arate contrariul. Pentru ca da, viata este si despre asta si tot ce reprezentam la un moment dat va incerca sa fie umbrit de actiunile unora din jurul nostru. Poate si de aceea avem nevoie si mai mult de aceste momente doar noi cu noi insine, doar noi cu iubirea si pretuirea pentru noi fara alte validari exterioare.

Marina Rasnoveanu

P.S: Articolele de pe acest blog contin si plasari de produse, dar cele mai multe sunt incercate de mine si le pot recomanda pe baza experientei personale.